Vreau....

M-am intrebat de atatea ori ce vreau? Ce asteptari am? De la mine, de la parinti, de la prieteni, de la prieten, de la parinti, de la catelul meu sau chiar de la un strain pe care il intalnesc pe strada pentru cateva secunde.

Nu putine au fost datile in care ma gaseam spunandu-le ca sunt materialista, ca vreau o casa, vreau o masina, vreau bani iar cel care va avea sa fie alesul meu si care isi va petrece toata viata alaturi de mine va trebui sa ma ocroteasca si sa aiba grija de mine si sa nu imi lipseasca nimic. Sa fiu printesa lui iar el sa fie printul meu care doar cu o sarutare si cu o mangaiere imi va alina toate grijile, care va fi sprijunul meu si umarul pe care pot sa plang atunci cand imi este greu si cel care ma face sa imi doresc sa merg mai departe in fiecare zi cu zambetul pe buze.

Nu cred ca am stiut vreodata ce anume vreau, pur si simplu ceream iar de fiecare data ma confruntam cu aceeasi intrebare : "Dar tu ce imi oferi in schimb?"

De multe ori nu am gasit raspunsul la intrebarea asta , le raspundeam pur si simplu, daca sunt singura si imi merge bine, atunci cand sunt cu cineva ma astept sa imi mearga si mai bine, evident ca nu este un raspuns bun dar nu stiu, pur si simplu nu gasesc un altul.

I-as putea spune ca face toate astea in schimbul unei companii placute alaturi de o fata frumoasa, inteligenta care stie ce vrea de la viata si pot spune ca pe deasupra este si isteata si descurcareata si asa ca o paranteaza, si foarte modesta. Evident ca mi s-ar raspunde la fel, si tot nu as raspunde la intrebare.

Cateodata ma intreb daca intr-adevar sunt materialista asa pe cum pretind ca sunt. Daca stau bine si ma uit in trecut, nu am avut nici prieten cu masina, nici prieten cu bani si nici prieten care statea singur si nu cu parintii. Ma intreb daca astea sunt doar niste ziduri ridicate intre mine si ei, este un fel de test sa vad daca merge mai departe sau se sperie si da inapoi.

Stiu ca am momente in care ma gandesc...casa, masina, banii...daca le are, le are ca sunt ale lui si a muncit pentru ele, nu vor fi niciodata ale mele si daca le imparte o va face doar pentru ca este nevoit nu pentru ca vrea.

Vreau sa cred ca persoana cu care imi voi petrece, cel putin, tot restul vietii, mi se va dedica pe deplin, imi va asculta toate ifosele, imi va face toate poftele fara sa ii cer, va fi romantic fara sa ii dau eu instuctiuni, ma va iubi si daca am fundul mare, daca am cearcane dimineata sau daca am cosuri. Vreau sa ma considere cea mai frumoasa femeie chiar si atunci cand ma trezesc dimineata si arat de parca m-as fi batut cu turcii, sa ma mangaie, sa ma sarute chiar daca imi miroase gura (ca sa fim serios nimeni nu miroase a flori de primavara dimineata, fiecare mirosim a somn si sa stai cu un deodorant lipit de tine sau sa dormi cu guma-n gura, sa fim seriosi nu suntem paturi de lana casa ne aparam de molii si nici treji toata noaptea nu putem sta ca guma aia sa ramana la fel de fresh pana dimineata) sa imi spuna cat de frumoasa sunt si ca nu si-ar dori altceva mai mult decat sa se trezeasca in fiecare dimineata alaturi de mine. Sa fie nerabdator sa ajunga acasa si sa imi povesteasca ce a facut la munca, ce a facut cu prietenii la terasa, sa imi spuna cand e suparat, cand este trist, cand este gelos si chiar atunci cand ii vine sa planga. Nu vreau secrete, nu vreau sa imi ascunda nimic si mai ales sa ma minta. 

Incep sa ma satur de minciuni. De ce nu poate fi nici un om sincer? Ce il costa? Pana la urma urmei daca minte, se minte pe el, pe mine nu ma incalzeste cu nimic. O face sa ma protejeze? O face sa se protejeze pe el? Ii e frica de reactia celui ce este mintit? Ce este la mijloc? Frica? De ce o face?

Sunt atatea intrebari incat m-am si, sincer, saturat sa pun intrebari si sa mi se puna intrebari. Radeam cu Q ieri, ii puneam o groaza de intrebari.. M-a mirat calmul cu care imi raspundea la fiecare intrebare si stiu ca asteptam un moment in care sa clacheze si sa inceapa sa tipe la mine. Sincer nu a facut-o. Poate si asta ma face sa il consider fratiorul meu. Ma intreba de ce pun atatea intrebari si tin minte ca i-am raspuns ca doar oamenii destepti pun atatea intrebari.

Astazi insa am avut o discutie din nou cu el si am constatat ca e bine cateodata sa mai si taci si sa asculti (lucru ce mama spune ca il fac deja si ca si-ar dori sa fie ca mine, hmmm) sa nu mai pui atatea intrebari si sa inchizi ochii la unele lucruri daca intr-adevar vrei sa fii fericit. 

Citeam undeva ca "Barbatii ar minti mai putin daca femeile nu ar mai pune atatea intrebari" si ma amuzam, cata dreptate si adevar este in aceasta propozitie. Poate si de aceea pun atatea intrebari, vreau sa stiu exact ce se intampla in jurul meu, sunt sincera cu toata lumea si vreau sa primesc acelasi lucru in schimb. 

Stiu ca atunci cand minti trebuie mai intai sa te convingi pe tine de ceea ce zici, ca cel pe care il minti sa te si creada. Mai stiu ca si daca minti trebuie sa tii minte ceea ce minti, pentru ca la ceva timp, nu neaparat apropiat, poate fi chiar indepartat, vei fi intrebat de aceeasi patanie si vei povesti altceva. Sau prin ce ai trecut a fost asa de interesant incat nu te poti abtine ca intr-o buna zi sa povestesti si altora, asadar si prin urmare, te dai de gol fara sa vrei si esti prins cu "mata'n sac". Asa am hotarat sa nu mint, nu trebuie sa tin minte date, ore, nume, persoane sau locatii.

Stateam astazi si ma gandeam de ce sunt asa abatuta si asa dornica de a avea pe cineva langa mine? Doar nu de mult imi spuneam ca ma bucur ca am ramas singura. Nu trebuie sa mai dau explicatii numanui, singurica, nu ma intreaba nimeni ce fac, unde ma duc, de ce ma duc sau de ce nu ma duc. Acum parca ii dau crezare mamei. Am nevoie de cineva langa mine. Viata este facuta sa se imparta la 2 si oricat am vrea sa scapam de chestia asta sau am vrea sa negam, ne ajung din urma sentimentele de dorinta, de a ne completa inima injumatatita, de a ne gasi acel Fat-Frumos , sufletul pereche. Consider ca fiecare sac are peticul lui, si orice s-ar intampla acel cineva...va aparea, indiferent ca am 15, 20, 35 sau chiar 60 de ani. Daca EL este sa fie al meu si cu mine, va fi, indiferent de imprejurari si circumstante.

Stiu ca viata este usoara si noi suntem singurii care ne-o facem grea. Vrem sa fim cat mai bogati, de parca tot ce castigam luam cu noi pe lumea cealalta, vrem cele mai luxoase masini, vile cat un bloc si cu cea mai mare piscina in curte. Vrem o familie fericita cu un caine sau pisica, vrem ca iarba sa fie mai verde si mai deasa pe partea noastra. Stiti ce? Toate acestea sunt realizabile, dar la ce ajuta? O sa ne faca mai fericiti, poate ca da, dar pentru cat timp? Cat timp va dura pana sa vrem mai mult si mai mult si mai mult?

Vrem sa castigam la loto, cumparam bilete in prostie si jucam si speram ca intr-o zi sa castigam, dar nu realizam ca mai multi bani bagam in bilete decat sa castigam. 

Sunt atatea lucruri cu care ne ingreunam viata incat nici nu ne dam seama.

La final am sa atasez o povestioara din care consider ca fiecare are de invatat, nu imi rezerv drepturile de autor si spre rusinea mea, nici nu stiu de catre cine a fost scrisa, dar sper sa va placa:

Un grup de oameni de succes, în apogeul carierei lor, toţi având joburi şi poziţii de vis, maşini şi case, au făcut o vizită unui fost profesor din facultate. Discuţia a alunecat treptat spre cât de stresantă şi obositoare e viaţa zi de zi. Profesorul i-a întrebat dacă vor să bea o cafea bună şi s-a întors din bucătărie cu un vas mare plin cu cafea şi o mulţime de ceşti. Unele erau din porţelan fin, altele din sticlă, plastic, unele arătând normal, altele foarte delicate şi scumpe, unele cu inserţii aurite, altele cu toarta ciobită, şi i-a rugat pe fiecare să se servească. Când toţi aveau câte o ceaşcă de cafea în mâna, profesorul le-a zis :

„ Dacă aţi observat fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceaşcă scumpă şi fină lăsând ceştile simple şi ieftine goale pe masă. E normal să vreţi ceea ce e mai bun în viaţă, dar tocmai asta e sursa problemelor şi a stresului pe care îl aveţi zi de zi. Nu contează ce ceaşca ai ales, cafeaua are acelaşi gust. Ceaşca nu adăugă nici o calitate cafelei. În cele mai multe cazuri, o face doar să fie mai scumpă sau, în alte cazuri, nu putem vedea ce e de fapt înăuntru. Ceea ce aţi vrut voi, de fapt, a fost cafeaua, nu ceaşca şi, totuşi, inconştient, aţi ales cele mai scumpe şi bune ceşti. Şi, apoi, aţi început să vă uitaţi la ceaşca celuilalt, gândindu-vă că e mai frumoasă decât a voastră. Viaţa e ca o cafea bună : jobul, banii, cariera, maşina, casă, hainele, poziţia în societate, sunt ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viaţa, dar nu sunt VIAŢA. Hainele pe care le avem, poziţia în societate şi banii nu înseamnă viaţă. Doar ne ajută să trăim viaţa. Nu definesc ceea ce înseamnă viaţă. Din contră, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidioşi pe alţii care au mai mult şi nu reuşesc să se bucure de ceea ce au. Câteodată concentrandu- ne doar pe ceaşcă, uitam să savurăm cafeaua. Savuraţi cafeaua, nu ceştile! Cei mai fericiţi oameni, nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai fericiţi oameni ştiu să se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent. Ei fac viaţa să fie frumoasă.”